La compartimentul de Dermatologie din Spitalul Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, timpul pare să curgă altfel. Aici, boala e adesea la vedere, pe piele, ceea ce face ca pacienții să se simtă rușinați, temându-se mai ales din felul în care sunt priviți. În acest context, Koszta Rab Ottilia își face meseria cu o blândețe remarcabilă, care nu poate decât să fie de folos. Este asistentă medicală de un deceniu și, deși vorbește rar și cu pauze lungi, fiecare cuvânt al ei poartă în el greutatea unei promisiuni respectate în fiecare zi. „Cred că soarta”, spune Ottilia scurt, când e întrebată cum a ajuns în domeniul medical. Nu e o afirmație dramatică, ci o constatare simplă, rostită cu un zâmbet reținut. A lucrat înainte în comerț, dar practica într-un spital a deschis pentru ea o ușă pe care n-a mai închis-o până azi. „Am făcut practică la dermatologie și mi-a plăcut colectivul. Mi-au plăcut medicii, cum îndrumă, cum ajută…” Ce a urmat n-a fost o schimbare bruscă de viață, ci una care s-a sedimentat în timp, odată cu fiecare pacient îngrijit și fiecare tratament aplicat cu grijă și dăruire. Pentru Ottilia, fiecare dimineață începe cu predarea turei și cu vizita medicală. Urmează indicațiile primite de la medici, apoi se ocupă de tratamentele locale, injecții, perfuzii, recoltări, internări, externări și un volum constant de documente. Mult prea multe documente, dacă e să fim sinceri. „Este o problemă… nu numai aici, dar în toate spitalele din țară. Trebuie să documentăm totul, și pe hârtie, și pe calculator. Nu mai rămâne timp să vorbim cu pacienții”. Și totuși, în timpul aplicării unui tratament sau al unei injecții, Ottilia găsește câteva minute pentru a vorbi cu pacientul. „Încercăm măcar atunci să aflăm… din ce cauză au apărut erupțiile. A mâncat ceva? A fost stres? O înțepătură? Reacție la insecticid?” – fragmente de dialog care nu se regăsesc în fișele medicale, dar care pot face diferența între un tratament superficial și o vindecare reală. Poate mai mult decât în alte specialități, dermatologia vine cu o încărcătură psihologică puternică. „Fiecare bolnav are emoții. Le e frică de diagnostic. Bolile se văd. De asta mulți simt rușine”, spune Ottilia. E un adevăr pe care nu toată lumea din domeniu are curajul să îl afirme, căci stigmatul vizibil al unei boli de piele poate fi mai dureros decât boala în sine. De aceea, empatia nu e un accesoriu opțional pentru asistente. E esențială. „Trebuie să încurajăm. Unii cred că nu se vindecă. Dar după două-trei zile, văd că începe să se amelioreze boala. Și atunci, apare și zâmbetul”. Asta e răsplata supremă pentru Ottilia: momentul în care pacientul, odinioară retras și nesigur, pleacă recunoscător și senin. Pe lângă tratamente, asistenta are și un rol educativ, pe care îl ia în serios. „Trebuie să le spunem să bea apă, să mănânce fructe, legume… De obicei, pielea e foarte uscată când nu beau apă”, povestește Ottilia care mai spune că nici nu e nevoie de aparate sofisticate pentru a depista acest aspect: „Se vede. Doamna doctor se uită la limbă și își dă imediat seama când omul nu bea suficientă apă - doar că îi vede limba”. Departe de a fi o povară, prevenția este parte din rutina zilnică. O rutină care începe cu o simplă întrebare și se termină, uneori, cu o schimbare de stil de viață. Întrebată dacă i se întâmplă să o recunoască oamenii pe stradă, în magazine sau în mijloace de transport, asistenta răspunde: „Da, se întâmplă. Mă întâlnesc cu pacienți pe stradă… Avem și pacienți care vin aproape în fiecare lună. Bolile multora pot fi acute sau cronice”, precizează Ottilia vorbind despre un fel de ritm ciclic, dar și despre o formă de nedorită fidelitate. Însă pacienții aleg de multe ori să revină acolo unde au fost tratați cu respect și discreție. Dacă ar avea puterea supranaturală de a transforma pe loc lumea, Ottilia spune că ar lovi direct în birocrație. „Trebuie să documentăm tot ce facem. Asta ne mănâncă timpul prea mult”, zice ea, precizând totodată că într-o lume ideală ar lucra alături de o echipă în care un angajat să se ocupe de hârtii, iar ceilalți, de oameni. „Da… obosim… dar ne bazăm pe familie ca să ne simțim mai bine iar când pacientul pleacă și e recunoscător… pentru noi asta contează”, declară Ottilia care, cu toate frustrările, oboseala și lipsurile din sistem, nu ar alege niciodată un alt drum. Îi place ce face și își găsește satisfacția în rolul pe care îl are în viața fiecărui om: „Să ajutăm, să încurajăm… e un sentiment bun”. Răspunsul i s-a urcat Ottiliei pe buze, aproape pe nerăsuflate: „Empatie, răbdare, să asculți, să comunici, punctualitate… Și să înveți mereu. Să nu te oprești niciodată din învățat”. Așadar, într-o lume medicală în care viteza, stresul și hârțogăraia devin de-a dreptul sufocante, Koszta Rab Ottilia rămâne un reper al lucrurilor făcute cu răbdare, cu mintea limpede și cu sufletul prezent. N-are nevoie să ridice vocea ca să se facă auzită, pentru că prezența ei liniștită, dar sigură, spune tot. Este genul de profesionist care nu cere aplauze — dar dacă ai fi fost pacient în grija ei, ți-ar fi fost imposibil să nu o cauți ca să-i mulțumești. ___________________ Articolul face parte dintr-o campanie a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, realizată în colaborare cu Observatorul de Covasna - covasnamedia.ro. Scopul este de a aduce în atenția covăsnenilor subiecte de interes, de actualitate și sfaturi de la specialiști. Se încarcă...