Simt nevoia acută de a mă reîntoarce într-un trecut sigur și chiar dacă ce urmează să vă relatez nu s-a întâmplat mai devreme de săptămâna trecută, se cheamă tot trecut și tot sigur este – căci aceasta este puterea lui.. nimic din el nu te mai poate surprinde. Aprilie, doisprezece venea în fața dumneavoastră cu mărturisirea mea sinceră legată de colecția impresionantă de articole pe care, de-a lungul timpului, le-am redactat, dar și cu o pseudo-promisiune că, la un moment dat, aș putea chiar să prind într-un volum pe care să-l semnez cu numele meu, sutele de texte în care am atins subiecte dintre cele mai diversificate, în care am fost ba profundă și personală, ba evazivă și misterioasă. Stilul meu este atât de personal încât mai bine de jumătate dintre oamenii care mă citesc ar putea cu ușurință să mă recunoască după câteva paragrafe. Condeiul îmi este atât de particular, căci mi-am scris sufletul în cele mai negre perioade din viața lui și v-am împărtășit bucuria mea atunci când cerul mi-a fost senin. Tot ce am simțit vreodată, emoții pozitive sau negative, au atins cote maxime. Eu nu știu să simt în jumătăți, eu nu știu să iubesc pe părți și cu siguranță nu am nici cea mai mică idee despre cum se suferă parțial. La mine au venit toate, încă de când mă știu, în valuri. Sunt zile în care mă înec. Există momente în care trec de la o stare la alta cât ai clipi. Sunt mereu pe grabă și cu toate acestea sunt cea mai nepunctuală persoană pe care o cunosc. Nu am răbdare, mă las așteptată, dar detest să aștept, sunt capricioasă, alintată și răsfățată, răzgâiată și dornică de experiențe noi. Problema este că, chiar și cele mai mărunte schimbări mă exasperează, astfel că m-am considerat întreaga-mi existență un paradox umblător, o ființă ambivalentă. Mă simt guvernată de o stare inexplicabilă și sunt unul dintre cei mai iubiți copii ai Universului. Acum un an vă mărturiseam că îmi place să simt parchetul sub tălpile goale și să pun muzică veche, dar că cel mai și cel mai tare îmi place să râd, să râd acasă sau în cine știe ce călătorie fantastică, în vizită pe la vreo prietenă, la bunici, ori la rudele de la țară. Vă spuneam că în preajma mea se râde mult, că îmi place să îi fac pe cei de lângă mine să se simtă bine. Vă spuneam că acasă la mine e mereu liniște, însă obișnuia să fie haos – acum toate s-au așezat; trebuie neapărat să schimb mobila. Iar la un an distanță vă povesteam că La un an distanță vă mărturisesc că mă pricep într-un mod fantastic să râd fals, cu toate că în preajma mea se râde mult. Vă spun azi cel mai mare adevăr al meu din momentul prezent: Acasă la mine e liniște, înăuntrul meu este haos – acum nimic nu mai stă așezat, parcă toate-s cu fundul în sus; trebuie neapărat să schimb mobila, poate chiar casa.